marți, 18 aprilie 2017

Viscri - biserica evanghelica fortificata, dulceata de Viscri, povestea pristinelor, povestea "vecinatatii", frumosul sat sasesc Tara Barsei

“Romania iti hraneste sufletul si inima” – spune printul Charles al Marii Britanii in documentarul “Wild Carpathia”

Dimineata devreme plec spre Viscri, vreau sa cunosc satul acela frumos si vestit pe care il prefera printul Marii Britanii, satul traditional sasesc.
Pe drum admir mandrul soare cum iesea somnoros dintre nori.
Cu ochii spre soare si admirand intinsele campuri inundate de iarba verde si cruda a primaverii, in fuga masinii, intalnesc doi oameni veseli care eliberau porumbei inchisi in custi.
Sentimentul de libertate ma inunda si sufletul abia-mi asteapta sa intalneasca Viscriul. 
Drumul spre sat imi aduce aminte de un drum al copilariei, ii ziceam “drumul de dupa arini’ doar ca acesta este “drumul vascului” pentru ca niciodata am mai vazut copaci mai plini de vasc ca aici, parca isi unesc bratele pline pentru a forma o cununa primitoare la intrare in sat.
Printre vasc si turme de oi pe stanga si pe dreapta il zaresc, cuminte si linistit, cu acoperisurile caselor parca pictate, mici pensule de maro intr-o mare de verde.


Ajung si ma izbeste frumos un curcubeu, casele sunt vopsite in zeci de culori, in zeci de nuante si ma gandesc mereu ca asa trebuie sa fie si viata, colorata.
Un drum lung si lat desparte satul in doua, casutele-s cuminti iar oamenii pititi.
Pesemne ca este mult prea de dimineata.


Ma indrept spre cetatea fortificata de aici, obiectivul principal al vizitei.


La intrare ma intampina o sasoaica mandra “Dupa ce vizitati biserica va invit sa vizitati si muzeul satului pentru a afla mai multe despre cultura noastra”.
Patrund in cetate si ma opresc in fata ramelor de pe peretii bisericii evanghelice, ce incadreza zeci de nume ale soldatilor, cazuti in primul si al doilea razboi mondial. Slava Eroilor!


In biserica este rece, dupa cateva clipe de liniste si contemplare admir orga de la distanta (sunetele de orga mi se par inaltatoare si divine), balcoanele pictate, organizarea specifice bisericii (ca si la noi la ortodocsi barbatii stau intr-o parte, femeile in alta, fetele mai in fata, baietii la fel) si linistea, linistea aceea dumnezeasca ce parca astepta o rugaciune.


Urc in turn, privelistea de sus ma lasa fara cuvinte, oare cum o fi Viscriul toamna, imbracat de natura, culoare si frumusete?


De acolo de sus, cu vantu-n plete, nu ma mai satur de dealuri, de vai, de padure, de turme de oi, de pitoresc, privelistea este incantatoare.
La baza zaresc cimitirul, tot liniste si parca sunt in alt timp, in urechi imi rasuna muzica medievala si ma astept ca un calaret in armura sa treaca oricand printre mormite.


Cobor si vizitez “Muzeul Satului” asa cum ne recomandase doamna de la intrare, un muzeu organizat pe doua etaje intr-unul dintre bastioane.
Ma simt asa cum ma simt de fiecare data cand vizitez un muzeu al satului, oricat de mare sau oricat de mic, “ca acasa”.


De la lazi de zestre la razboi de tesut, de la oalele de lut la straiele traditionale toate spun povestea vechilor sasi.


Imi atrag atentia cateva obiecte, tare familiare, prima, o lada de razboi ce semana tare mult cu cea pe care o avea bunicul meu mostenita de la tatal lui, o lada ce parca ascundea o poveste, o poveste de razboi.
Mirosul oalelor de lut imi aminteste de oalele cu lapte puse la prins de mama. Fara vreo asemanare cu "Smantanitul oalelor" lui Creanga, toata copilaria i-am mancat mamei smantana prinsa, lasandu-i numai lapte acru in oale. La ghidusii eram prima.
Razboiul de tesut este pictat acolo, in adancul sufletului meu.
Mamaia m-a invatat sa torc, sa tes, cum sa umblu cu suveica, cum sa imping vatalele, am facut cu mamaia si toale si paturi. De toate sunt mandra si ori de cate ori ajung in vreun muzeu cu razboi de tesut ma intorc in trecut, imi retraiesc primii ani. Off, copilarie cat de frumoasa ai fost la vremea ta!



In muzee nu iti este permis sa atingi obiectele, s-ar deteriora in timp de le-ar atinge toti vizitatorii, asa ca ma multumesc cu mirosul si cu ce-mi vad ochii.
M-a impresioneaza portul lor, femeile tinere isi prindeau baticele la spate, cele maritate in fata, fara sa li se vada gatul.
Plimbandu-ma printre obiectele expuse citesc despre ei, despre cultura lor, despre viata lor si imi este atrasa atentia de perfecta organizare a comunitaii sasesti din trecut.
Toti locuitorii unei strazi erau organizati intr-o mica comunitate numita “vecinatate” in care unul din trei ei  (un barbat insurat) era ales “parintele vecinatatii” si era responsabil cu supravegherea si organizarea diverselor lucrari.
Exista si o “lada a vecinatatii” ce cuprindea toate documentele intocminte si evidentele membrilor, as spune eu  un fel de “catastif”.
Fiecare locuitor avea obligatia de a face diverse munci, pentru biserica, pentru cimitir etc.
Aveau si un mod nemaiintalnit de a comunica anumite vesti, foloseau “semnele vecinatatii”  adica niste obiecte confectionate din lemn pe care le transmiteau din vecin in vecin pentru a anunta un anumit eveniment, spre exemplu o inmormantare.
Sasii erau si foarte uniti, foarte solidari as putea spune. Daca unul era nevoit sa isi sacrifice cel mai de pret animal din curte, toti cei din vecinatate cumparau carnea astfel incat pagubitul sa isi poata cumpara un alt animal din banii stransi. Da! Frumos! Un fel de “umar la umar” sau “hei-rup” pe care astazi nu il mai intalnim.
Alta traditie frumoasa consta in oferirea pristinelor de catre baieti, fetelor din sat cand acestea se strangeau la claca sa toarca.
Pristina era o rotita pictata pe care se punea fusul pentru a se toarce mai usor.


Dupa atatea lucruri interesante ies din muzeu cu un dor de copilarie adanc si imi orientez privirea catre turnul slaninei. Mai multe detalii despre acesta puteti afla aici.
Turnul clopotnita al bisericii era inainte vreme utilizat pentru a pastra slanina intregului sat la rece, dar nu asa orsicum ci tot in ordine si dupe reguli clare si stricte.
Fiecare sas isi punea slanina in portiunea din turn rezervata familiei lui, o si insemna pentru a nu o incurca cu a altei familii iar de luat nu o lua asa, oricand dorea ci numai duminica si cat sa ii ajunga pentru o saptamana.
Plec cu povesti din cetate, cobor si iau satul la pas, chiar la iesire zaresc un indicator “paine traditionala”, ma ghidez dupa miros si ajung la o casa de langa biserica.
Dupa cativa pasi zaresc uluca, din nou imi zboara mintea la copilarie, semana izbitor cu uluca “de la colt” de pe strada copilariei mele doar ca aceasta era mult mai mare.
Noi ii spuneam uluca acelui jghiab confectionat dintr-un trunghi de copac scobit asezat langa o fantana cu citura. Cei ce doreau sa isi adape vitele scoteau apa din fantana si o varsau in uluca pentru ca animalele sa poata bea apa proaspata mai usor.


Plimbarea continua ca o intoarcere in timp si se incheie la casa printului, adica la una dintre case.


Ajung acolo ghidata de catre un localnic pentru ca nici unde in sat nu vei vedea afise, reclame, indicatoare agasante sau mai stiu eu ce tip de reclama agresiva si obositoare. Cum mie imi place sa vorbesc si sa cunosc multi oameni, mai adun o experienta placuta. Batranul sta pe o cioata cu amandoua mainile in baston. Nici nu este nevoie de prea multe cuvinte, imi vede aparatulde fotografiat si ma trimite direct la casa printului.
Dupa ce admir putin casa realizez de cat de frumoasa e simplitatea (mostenitorul unei coroane isi gasesti linistea aici), cat de importanta e pastrarea traditiilor (de care ei sunt atat de mandri),  cat de puternica este ambitia si cat de mult te ajuta sa reusesti (un sat pana mai ieri necunoscut, astazi o atractie).


Curiozitati si sfaturi

*Sara Dootz si Mihai Eminescu Trust - Sasoaica intalnita se numeste Sara Dootz, este una dintre cei 13 sasi ramasi aici dupa Revolutie si un ambasador transilvanean apreciat si premiat, ghid al cetatii de vreo 20 de ani. Ne-a facut o primire tare calda, un om atat de blajin si bland. Aici veti gasi un filmulet in care va veti da seama singuri de bunatatea dumneai.
Fiica sa, doamna Caroline Fernolend, este vicepresedintele Fundatiei Mihai Eminescu Trust (fundatie patronata de Printul Charles) cu sprijinul careia au fost renovate biserica si o parte din casele din sat, pastrandu-le frumusetea de odinioara. Mai multe detalii aici

*Dulceata de Viscri - una dintre sasoaice, dna. Gherda Gherghiceanu pregateste o dulceta dupa o reteta traditionala, dulceta gustata de insusi printul Charles. Povestea aici

*Sosetele de lana - sasoaicele lucreaza manual sosete de lana pe care le puteti vedea atarnate pe garduri si cumpara, parte di munca lor se vinde si in strainatate. Povestea sosetelor aici

*Numarul de vizitatori in crestere - satul este vizitat de turisti de pe toate continentele, numarul lor este in crestere, in timpul vizitei noastre turistii erau americani.

*Drumul spre Viscri -  este intr-o stare precara asa cum veti citi in mai toate articolele si asa cum am testat si noi, este plin de gropi, se parcurge greu dar asa cum zic si ei face parte din peisajul pitoresc al locului.

*Painea traditionala - daca veti merge la ora potrivita va recomand sa luati o paine calda, traditionala, de la casa din spatele cimitirului, eu inca mai simt mirosul.