Hora la Fundatura Vrancei - ii, catrinte, fote, opinci, vranceni mandri, cantece populare, veselie, traditii.

Este primavara si universul infloreste.

Accept invitatia Silviei la o hora a satului, la Fundatura Vrancei, pe meleaguri dragi sufletului meu.

Nu mai fusesem la o hora a satului de multa vreme si imi era dor.

Horele de la Domnesti aveau frumusetea lor aparte, asa in simplitatea lor.

Parca vad imasul inconjurat cu plop adus din lunca, intr-o parte o remorca de tractor unde sunt urcati “muzicantii” si lumea cum intra prin poarta de brad.

Inauntru verva, batranele stau pe margine, pe banci de lemn lungi sau in picioare.

Intr-o margine stau femeile maritate care nu danseaza, tinandu-si copiii de mana, iar in mijloc hora.

Cu femei maritate, cu domnisoare, copile de-o schioapa, tineri insurati sau flacai, toti prinsi de mana danseaza de le paraie picioarele.

Cateodata, la vreo sarba sau batuta, se ridica cate un colb cat muntele.

Pe langa hora alerga tancii, “copchii” cum zice mamaia Zamfira.

Roman, tigan sau ungur toti se prind in hora si danseaza cu foc.

Cand eram si mai mica venea un nene cu inghetata ca la balci, care era galbena ori roz.

O scotea din niste vase mari argintii si ne-o punea pe cate un cornet fragil. Pe vremea aceea era o delicatesa!

Azi la Domnesti nu se mai tin hore si tare sunt trista, tare as vrea sa mai fie.

Dar ce noroc am eu sa am oameni frumosi in jur si ca ma pot bucura inca de aceste obiceiuri.

Silvia, prietena mea, este un om tare inimos si tare implicat in tot ce tine de oameni, de mediu, de traditii, de respectul pentru tot ce ne inconjoara.

Cand am primit invitatia ei nu numai ca a fost o surpriza, dar m-a si onorat pe deplin: eu la
Fundatura Vrancei, un vis de pe cand eram in scoala generala si facusem o excursie pe la Lepsa.

De atunci doream sa ma intorc pe plaiurile Babei Vrancioaia si uite cum ajung in acest sat frumos ce nu apare nici pe harta Vrancei.

Plec spre Fundatura, este o duminica superba si trebuie sa ajung la hora satului.

Alaturi de cei dragi sufletului meu, impreuna cu mama si sora suntem toate imbracate in ie deoarece trebuie sa respectam cerinta localnicilor de a purta ceva traditional, popular.

Si pe langa aceasta, mie imi si place sa ma imbrac in ie, imi zburda sufletul de mandrie de fiecare data.

De cum parasesti Focsaniul pana la Fundatura Vrancei sa-ti tot clatesti ochii cu frumos.

Vrancea arhaica este o bijuterie, un colt de rai, un dar ce trebuie sa-l pretuim si protejam!

Cat vezi cu ochii numai verde si frumos, dealuri, munti, vai imbracate intr-un verde crud si sanatos, casute traditionale, mici, varuite, ce parca au viata, oameni simpli, frumosi la chip si suflet.

Pe toate ulitile intalnesti batrani apasati de povara anilor si poate de singuratate.

Am vazut multe batrane pe strazi intorcandu-se de la biserica, imbracate in culori inchise, cel mai mult in negru. Cum erau prin mai multe sate si nu putea fi un doliu colectiv am realizat ca in aceste locuri se respecta acea traditie ancestrala prin care daca iti moare sotul/sotia (“omu” sau “fimeea”) ii porti doliu tot restul vietii. Profund marcata realizez ca locul in care am ajuns are un farmec aparte, ca m-am intors in timp, dar nu intr-un timp trecut de-al meu, ci intr-un timp trecut  in care mi-ar fi placut sa traiesc.

Cate case cu tugui si obloane, cate cu cerdac, ce garduri taranesti, ce pajisti naturale, ce carute trec pe ulite, ce oameni simpli, cata natura, ce miros ma imbata!

Ajung, privirea mea vede inscrisul cu hora satului si covoarele taranesti intinse pe garduri.

Este cel de-al cincilea an in care se organizeaza hora in sat.

Aici e de mine, aici ma opresc. Covoarele intinse pe gard imi aduc aminte de un moment dragut din copilarie in care bunicii  mei au chemat fotograful acasa.

Si pentru ca decorul sa fie unul primitor si sa iasa fotografiile frumoase, au intins un covor negru cu flori rosii si frunze verzi si ne-au pus sa stam pe el, drepti unul langa altul. Ce amintiri frumoase.

Cum nici noi nu am venit cu mana goala, ne indreptam spre hora purtand cosurile cu bomboane, biscuiti si covrigi.

Vrancenii, acei pastratori mandrii de traditii, ne intampnia cu paine si sare, Doamne, cat iubesc Vrancea! Doamne, cat iubesc Romania! Ce obicei frumos!

Aici, o frumoasa poiana marginita de garduri din lemn pe care sunt intinse covoarele, pe langa ele sunt banci pe care sunt asezare coverturi, in spate de tot verdele nu se mai termina, vezi munti, biserici pe dealuri, fel de fel de flori colorate.

Se aude muzica populara si da, nici nu asezam bine bucatele pe mese ca se si incropeste hora.

Ca si la noi si aici se prind cu mic cu mare, sub razele plapande ale soarelui sau sub norii mofturosi, printre adierile vantului toata lumea salta picioarele si horesc.

Atatea costume traditionale frumoase n-am mai vazut, am ramas fara glas si am palit in fata vrancencelor imbracate in ii cu paiete, vestute cu flori, fote si catrinte care mai de care mai frumoase si mai ales incaltate cu … opinci.

Da, sunt fermecata, pe rand admir cate o ie, cate o opinca, intru in vorba cu mandrele si mai aflu cate una alta despre aceasta bogatie a lor.

Tanti Maria, purtand cei mai frumosi ochi pe care i-am intalnit la hora, cu trupul firav, dar iute ca o albina, imi povesteste. Poarta o ie veche de peste 100 de ani cusuta de mama sa, o comoara.

Imi arata gospodaria si imi povesteste ca are fete si nepoate si ca le va lasa lor acesta mostenire.

Dau de opincile doamnei Popa, nu pot sa nu le fotografiez.

Parca tot trecutul ancestral se oglindeste in aceste doua opinci.

Pe bancuta zaresc un grup de femei mai in etate cum zice mamaia, cam sfioase si scurte la vorba.

Ma lipesc de ele si aflu ca in sat mai toate au ii din acestea bogate, dar le tin in lada de zestre, le scot la zile mari sau la momente ca acestea. Aflu ca ele se intrunesc iarna la sezatoare si cos aceste ii pe care apoi le poarta cu mandrie la evenimente importante.

Una dintre ele imi admira ia: ehe, panza fina donsoara’ de acolo de la Bucuresti!

Le spun ca imi iubesc ia, dar de ale lor m-am indragostit. Este un spectacol de culoare foarte frumos, pe bancute, in hora, prin poienta, peste tot numai vrancence in ii.

Incepe hora copileleor, tare frumos momentul. Cele mici joaca de le zburda si opincile.

Se inteleg asa frumos intre ele, este asa o armonie si isi poarta asa mandre costumele si mai ales baticutele, de-ti vine sa le pupi sa le tocesti.

O trag alaturi de mine pe Aura, care asa cum isi are numele, astfel si arata: un bot de aur frumos.

Un copil sanatos, rosu in obrajori, o mandrete de fata, ne fotografiem pentru ca vreu sa umplu cutia cu amintiri.

Sunt impresionata de intreaga atmosfera: acolo unde nu horesc, fetele alearga prin poienita, iar unele isi fac coronite din florile campului.

Trebuie sa ii multumesc Silviei pentru aceasta invitatie, am invatat atat de multe despre pamantul de acasa, oameni, simplitate, voiosie, respect.

Aceasta hora face parte din intiativa localnicilor de a promova satul vrancean autentic si de a pastra traditiile de odinioara.

Am plecat din acest sat de poveste cu un car de amintiri. Peticul acesta de taram al Babei Vrancioaia este plin de viata si asa va ramane pe veci, prin oamenii si legendele timpului.

*Hora aceasta nu ar putea exista fara sprijinul sotilor Mariana si Ionica Popa.

Ei sunt proprietarii poienitei si initiatorii evenimentului. Doamna Mariana Popa, vranceanca mandra si fasneata este si sufletul sezatorii infiintate in sat. De-a lungul timpului dansa a facut foarte multe demersuri pentru binele satului.  Acesti oameni lupta pentru salvarea acestor traditii, motiv pentru care merita toata aprecierea noastra!

*Oamenii locului impreuna cu Silvia au lansat in cadrul horelor un proiect tare frumos numit “Biblioteca de weekend”. Toti cei invitati la hora erau rugati sa aduca cu ei o carte pentru copii. Acestea erau stranse si duse in casa unei localnice in care se incropise biblioteca, unde copii avea acces sa citeasca la sfarsitul saptamanii. Am mers si noi cu cateva carti si am fost bucurosi sa aflam ca o parte din ele au fost deja alese de copii spre a fi citite.

*Printre invitatii de seama am intalnit-o pe doamna Aurora Martin. Un om cu chip frumos si cu un zambet molipsitor. Aceasta reprezenta Agentia Nationala pentru Egalitatea de Sanse intre Femei si Barbati si s-a alaturat horei, asa cum a facut si anii trecuti, pentru a le vorbi oamenilor despre violenta domesica, traficul de persoane si despre cat de important este ca cei din comunitate sa solidari.

*La aceasta hora au fost invitati si 10 voluntari straini.

Ei sunt parte din Asociatia "Voluntariat pentru viata", coordonata de familia Dragan din Marasesti.

Scopul venirii lor la noi in tara este acela de a ajuta pe copii din zona sa creasca si sa se dezvolte armonios.

Au sosit aici din tari precum Polonia, Italia, Grecia, Spania, Frantea si isi dedica un an din viata lor acestui scop nobil. Cati dintre noi am putea face acest lucru pentru macar o luna? Acest este motivul pentru care merita toata aprecierea noastra. La hora satului ei au interactionat cu cei mici, i-au invatat joculete, s-au tolanit pe iarba si s-au bucurat impreuna de frumusetea locului.

*Muzica populara de odinioara s-a auzit prin glasul interpretei  Ionica Stan. Candva membra a ansamblului folcloric “Doina Vrancei”, locuind 13 ani in Italia, dumneaei s-a intos in tara, pe pamantul stramosesc, si si-a impartasit din nou bucuria cantecului popular. A fost o onoare sa o intalnesc, apoi ceva zile mai tarziu am fredonat parte din cantecele-i auzite la hora.

*Ca un mic dar, Scoala Postliceala Sanitara “Vasile Alexandri” din Focsani, prin voluntarii sai, a masurat tensiunea si glicemia fundaturenilor veniti la hora, lucru tare apreciat de localnici pentru ca nu in fiecare zi au parte de astfel de lucruri.

*Copilasii din sat, indrumati de doamnele invatatoare/profesoare ne-au cantat si dansat vranceneste si ne-au bucurat cu zambetele si voiosia lor fara sfarsit.

*Un alt moment aparte a fost oferit de Grupul Vocal Accord, toata Fundatura a a fost scaldata in marea de cantece deosebite. Grupul este format din sotii Verona si Vasile Calmis, si de Cristian Gheorghe. 

Au fost prezenti fotografi: Doru Sava, Adrian Teodorescu, bloggeri vrancealtfel, searatarziuscriu jurnalistii de la  Ziarul de Vrancea, emigrantul.it, oameni simpli, cu totii au contribuit la hora ce speram sa devina o traditie multi ani de acum inainte!!!

Despre acest coltisor de rai puteti afla mai multe aici pe pagina oficiala: Fundatura Vrancei

 

 

Saschiz - cetatea taraneasca fotificata, turnul cu ceas, biserica evanghelica fortificata, gemul de rubarba, ceramica de Saschiz, povesti saschizene, “Vatra Saschizeana”, a fost odata un sat cu multe bresle

Ajung in podisul Tarnavelor, este soare si abia astept sa intalnesc Saschizul despre care am aflat atatea lucruri interesante.

Candva un sat sasesc cu multe bresle (ale cizmarilor, ale olarilor, ale tamplarilor etc.) astazi parasit de fii sai ca urmare a emigrarii in Germania, in anii 80 si nu numai, micuta asezare astepta cu bratele deschise turisti.

In trecut locuit de sasi, casele fiind martorii trecerii lor prin istorie, satul mai numara astazi doar 70, majoritatea batrani.

Ma indrept catre piateta, hotarata sa vizitez biserica evanghelica si turnul, renumitul turn ce seaman cu cel din Sighisoara.
Pana la cele amintite, atentia imi este atrasa de cetatea din varful dealului.

 

Citisem despre aceasta ca este parasita, ca nu este intr-o stare buna, asta neimpingandu-ma sa ii calc pragul.

Urc, domol si fermecata  de verdele proaspat al padurii, cu pasi mici si apoi din ce in ce mai mari, de teama sa nu-mi apara in cale vreun urs ( desi sunt la cca. 1 km de sat am impresia ca ma aflu in mijlocul pustietatii).

Inaintez pe un drum forestier si trec  prin niste emotii puternice cand realizez ca in jur este numai padurea si fosnetul sau. Cumva imi amintesc  o drumetie facuta cu multi ani inainte la Cetatea de Colt, tot mica si in varf de munte, unde am tras o sperietura sora cu moartea din cauza unei craci cazute printre frunzele zgomotoase.

Mandra ca am ajuns in varf teafara, ma bucur de ce vad (de acolo de sus se vede toata valea) si ma intristez in aceeasi masura.
 

Cetatea este trista, trista si frumoasa. Candva, ruina de astazi, era punctul de aparare al Saschizului si al satelor din jur.

 

 

Remarc in mijloc capela, citisem despre cetate inainte si stiu ce ma asteapta sus.

Din acest loc a mai ramas doar Divinul si cativa pereti, desi privesc niste ramasite de zid ma cuprinde un fior. Aici, in trecut, oamenii si-au spus rugile, aici Dumnezeu i-a ascultat.

In jurul sau cetatea cu ale sale turnuri, parea o mama protectoare.

Ma plimb, fascinata de zidurile din caramel (asa cum imi place mie sa numesc zidurile din caramida ale cladirilor, fie ele locuite sau parasite).

Pas cu pas, zid cu zid, traiesc bucati din trecut, un amestec de ev mediu, mistic si profan.

Un amalgam de sentimente de la singuratate la primejdie, de la izolare la refugiu ma cuprind.

Parca astept oricand sa inceapa un asediu.

Plec, las in urma o poveste frumoasa, un verde nebun, o fantana si un peisaj uluitor.

Tot coborand zaresc o pajiste minunata, parca desprinsa dintr-un tablou numit “Patura papadiilor”.

Din nou ma intorc la copilarie cand eu ii faceam surorii mele coronite din papadii impletite, culese de pe imasul din sat. Off, copilarie ce dulce ai fost la vremea ta!

Ajung iute in inima satului si intru in frumoasa biserica fortificata.

O doamna, tot sasoaica ca si cea din Viscri, Helga, ma intampina cald si imi ureaza sa ma bucur de vizita in voie.

Construita in anul 1496 de catre colonistii sasi, in stil gotic, pe locul unei mai vechi biserici, lacasul poarta hramul  Sfantului Stefan.

Acelasi aer rece si solemn ma intampina, ca in toate bisericile fortificate vizitate de mine (Viscri, Rasnov, Prejmer, Valchid, Copsa Mare, Medias, Carta etc.)

Sunt surprinsa sa observ cat de bine a fost consolidata si restaurata aceasta, cat de frumoasa este.

Observ un schelet metalic la interior care sustine tot acoperisul, lucru nemaiintalnit de mine pana acum, impresionant.

Pasesc si observ, de data aceasta in spatele altarului, ramele cu numele eroilor cazuti in cele doua razboaie mondiale. Slava lor!

Apoi cristelnita, candelabrul, orga, cat ma poate fascina acest instrument muzical, ce sunete divine si inaltatoare ii este dat sa faca.

Imi amintesc cu drag o scurta slujba la care am participat in copilarie, aflandu-ma in vacanta la bunicii paterni (catolici).

Au mai ramas doar orga pe fundal si cateva emotii.

Dornica de o imagine de ansamblu, urc fara teama  in podul bisericii.

Din nou copilaria si podul bisericii din satul meu natal, in care urcam cu frica pe atunci, nu de inaltime ci de porumbeii zglobii si galagiosi.

Si aici acelasi sentiment al lucrului bine facut, pare atat de solid podul ca-mi vine sa topai dar imi amintesc ca sunt in biserica si ma potolesc.

Cobor si ies din biserica, merg sa admir turnul cu ceas, doar sa-l admir pentru ca de vizitat nu se poate fiind subred. Crapaturile sunt vizibile si deloc primitoare.

Copie a turnului din cetatea Sighisoarei, se inalta din mijlocul satului ca un frate mai mare, veghind parca spre binele caselor dinprejur.

Candva exista o pasarela intre acesta si acoperisul bisericii, candva…

Pe langa rolul ce-l avea in masurarea timpului, o alta intrebuintare a sa era si de zid de aparare, printre marturii stand si gurile de aruncare.

Atentia imi este atrasa de figurina cu clopot, mai demult aceasta anunta sfertul de ora.

Ma intorc in piateta si culeg ultimile imagini cu Saschizul si termin pagina din jurnalul acestei calatorii. 

Curiozitati si sfaturi

* Sarbatoarea Rabarbarului – se organizeaza anual, in luna mai

Descoperita si de mine de curand, rubarba (rabarbarul numit local) este o planta adusa in zona de colonisti si este des intalnita in bucatariile sasesti.

Sarbatoarea se invarte in jurul renumitului gem de rabarbar, motiv de mandrie al saschizenilor.

Mai multe detalii aici: https://www.youtube.com/watch?v=BZvrc-OSplA.

*Ceramica de Saschiz – ceramica traditionala

Comunitatea incearca sa reinvie traditia olaritului, ceramica nemaiproducandu-se de multa vreme, procedeele fiind uitate sau pierdute.

Mai multe detalii aici: http://www.artandcraft.ro/blog/povestea-produselor/ceramica-de-saschiz.html.

*Povesti saschizene

Biblioteca comunala are un site cu povesti tare frumoase, despre traditii, oamenii locului si nu numai.

Mai multe detalii aici: http://www.povestisaschizene.ro/

 

*Vatra Saschizeana

Ziarul local, cuprinde articole despre evenimentele ce vor avea loc, povesti, informatii organizatorice pentru intreaga comunitate (aici veti descoperi si cum “vecinatatea” a fost readusa la viata de catre un grup de mandre saschizene).

Despre ziar si Saschiz in general puteti afla mai multe detalii aici: http://www.saschiz.ro/